08 – 12 februarie 2016 – Povestea unui cantonament

Scurtă introducere : În fotografie apar în prim plan doi alergători. Cel mic este un copil cu sindrom Down.
Cel mare este un sportiv adevărat.
Felul în care sportivul îl încurajează pe copil, aleargă alături de el şi îl ajută să performeze, demonstrază că se poate !
Şi, trebuie să precizăm că sportivul nu este plătit de nimeni, nu este obligat de nimeni să se comporte aşa, să-l ajute pe copil : pur şi simplu asta ţine de educaţie !
Mulţumiri şi felicitări sportivului, antrenorilor şi părinţilor săi !

Povestea unui cantonament

Copilul

Copilul are 11 ani şi sindromul Down. Este elev la o şcoală normală şi merge de aproape un an la un club de karate. Copilul şi-a dorit. Mama l-a dus.
De când merge la karate, mama nu a simţit niciodată că fiul ei este tratat altfel decât ceilalţi copii. Când a meritat a fost felicitat, când n-a fost atent a fost certat, când a trebuit a fost premiat, la fel ca toţi ceilalţi sportivi, mari sau mici.
La club toţi sunt la fel. Sunt trataţi la fel. Se ajută între ei. Cei mari pe cei mici.
Nici copilul nu a simţit vreodată că e tratat altfel sau mai rău decât ceilalţi. Căci altfel nu şi-ar fi dorit cu ardoare să meargă în cantonament.
Sensei sau senpai n-au pus niciodată problema că acest copil este altfel. Că are sindromul Down. 
Senpai a condiţionat participarea copilului la cantonament de cuminţenie. Aşa cum a condiţionat şi participarea celorlalţi.
Senpai n-a pus niciodată problema la modul că este un copil altfel, că se descurcă mai greu, că poate cine ştie ce face sau nu face, etc… Senpai a dorit doar ceea ce dorea de la toţi ceilalţi copii.
Aşa că a venit vremea să plece în cantonament.
Copilul era foarte entuziasmat. N-a dormit noaptea, nu cumva să nu sune ceasul şi să nu se trezească. Pentru că senpai a spus că la 7.40 fix să fie acolo !
Mama a dus copilul la locul de întâlnire. La 7.20 chiar, deoarece copilul nu a mai avut răbdare, atât de mult îşi dorea să meargă în cantonament.

Mama

Mama luptă de 11 ani şi jumătate pentru copil. Luptă cu sistemul, cu oamenii, cu cei apropiaţi, cu cei mai puţin apropiaţi. Dar este foarte determinată pentru că îl vede pe copil cum face progrese zi de zi şi nu poate să renunţe.
Mama consideră că este menirea ei să ajute copilul. Şi asta îi dă putere şi forţă să meargă mai departe, fără să calce pe cadavre, în lupta ei pentru copilul ei.
Şi mai gândeşte mama că poate, lupta ei va ajuta măcar pe cei care vin din urmă.
Aşa că va face tot ceea ce va fi necesar pentru ca fiul ei şi alţi copii la fel ca el să poată reuşi.

Clubul

Clubul este un club sportiv ca oricare altul, dar atât de diferit !
Este un loc unde copiii învaţă mai mult decât să iubească şi să facă sport. La club copiii învaţă ce înseamnă respectul şi învaţă să fie OAMENI adevăraţi.

Cum ?

Păi… sincer ? E cam greu de explicat. Antrenorii de la karate, sensei sau senpai şi domnişoara de la dansuri, sunt tineri toţi. Mama nu ştie exact ce vârste au, dar crede că niciunul nu are mai mult de 30 de ani. Cu toate astea toţi sportivii, de la 3 la 30 de ani, îi respectă enorm pe antrenori. 
Şi mama, care are 48 de ani, îi respectă la fel de mult, deşi sunt mult mai tineri decât ea. Pentru ceea ce sunt. Pentru ceea ce fac. Pentru ceea ce îi învaţă pe copii. Şi aici mama nu se referă doar la sportul în sine. Mama crede că ea însăşi are de învăţat de la ei.
Aceaste rânduri nu sunt despre sportul în sine. Sunt despre ceea ce mai învaţă copiii pe lângă sport, de la nişte tineri şi nu de la şcoală. Este despre cum să fi OM, cum să-l înveţi pe cel mai mic de lângă tine să devină la rândul lui OM, cum să-l ajuţi şi cum să-i înveţi şi pe ceilalţi să o facă.

Cantonamentul

Cantonamentul a durat 6 zile. 6 zile în care mama a vorbit cu copilul la telefon doar seara, aşa cum vorbeau toţi părinţii cu ceilalţi copii. Dar în tot acest timp clubul a trimis veşti. Şi care puteau fi cele mai clare şi sugestive veşti ? Fotografiile ! În tot acest timp mama a văzut mii de fotografi. Dimineaţa, la prânz, seara, la antrenament, la masă, la distracţie. Mama a ştiut exact ce face copilul. Ce fac ceilalţi copii. Aşa cum au ştiut toţi ceilalţi părinţi.
Mama a observat din fotografii că, de fiecare dată, copilul era curat îmbrăcat, cu haine schimbate, vesel şi fericit. 
Înainte de plecarea în cantonament senpai a cerut tuturor părinţilor să aducă medicamentele copiilor, în cazul în care aceştia urmau un tratament. A dus şi mama medicamentele copilului şi, în fiecare zi la telefon, copilul nu uita să-i spună mamei să stea liniştită, pentru că şi-a luat pastiluţele, s-a spălat, a mâncat şi este foarte bine, “de la excelent până în sus”.
Apoi mama a văzut alte fotografii, iar inima i s-a umplut de şi mai multă bucurie.
Afară sau în interior sportivii erau împărţiţi pe echipe şi se întreceau în diferite probe. Bineînţeles că esenţa nu era câştigarea în sine a probei, ci faptuul că făceau mişcare, în aer curat, în echipă, împreună, toţi la fel.

Şi apoi a venit fotografia.

La o probă pe echipe, când fiecare din echipă trebuia să alerge o anumită distanţă şi să se întoarcă să predea ştafeta următorului, a venit şi rândul copilului să alerge. Alături de el este unul dintre sportivii cei mari. Poate cel mai mare. Poate cel mai bun. Sportivul alergă alături de el şi îl încurajează ! Iar copilul dă tot ceea ce are el mai bun pentru echipa sa, alături de colegul lui mai mare.
Acum copilul este pe drumul de întoarcere. A sunat-o pe mama şi i-a spus că ajunge la două. Să îl aştepte. Desigur că mama abia îl aşteaptă !
Pe mama a sunat-o şi senpai ca să o anunţe când ajung. 
Iar mama este foarte mândră să povestească despre cei care, indiferent de vârstă, s-au purtat cu copilul ei ca nişte OAMENI adevăraţi.

V-am făcut curioşi nu-i aşa ? Vreţi să ştiţi cine sunt aceşti tineri care nu discriminează un copil cu dizabilităţi, care dimpotrivă, îl ajută, îl sprijină şi îl respectă ? 
Ei bine, aceştia sunt antrenorii şi sportivii Clubul Sportiv Akira, multiplii campioni mondiali, europeni, balcanici, naţionali, câştigători ai Cupei României, ai Cupei Mondiale în arte marţiale, etc.

Sensei Cristian Niculae – maestru emerit al sportului, centură neagră 3 Dan, conducătorul Clubului Sportiv Akira, club afiliat Federaţiei Române de Arte Marţiale 
Senpai Ionuţ Marian Stoica – maestru al sportului, instructor de arte marţiale, centură neagră 2 Dan
Senpai Andrei Vasiliu – antrenor de arte marţiale, centură neagră 3 Dan
Senpai Adrian Băluţă – instructor de arte marţiale, centură neagră 3 Dan
Darius Marian Manea – multiplul campion care îl încurajează pe copilul din fotografie şi aleargă alături de el, sportiv la Clubul Sportiv Akira, centură neagră 1 Dan
Monica Moisanu – antrenor de dans sportiv şi dans modern
Şi toţi ceilalţi sportivi, de la 3 la 30 de ani.

Aceştia sunt OAMENI care ştiu ce înseamnă RESPECTUL. În acest fel sunt ei înşişi respectaţi de toată lumea, fără intervenţii, fără obligaţii, pur şi simplu. 
Şi acesta este un lucru foarte mare !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *